Etichete
abis, de neinteles, disperare, grandoare, neajuns, univers, zi cretina
Azi … ei bine, azi m-am trezit nervoasa si am ramas asa cam pe tot parcursul zilei. Sau cat o fi trecut pana acum. M-am dus degeaba la scoala, am venit degeaba acasa, m-am uitat degeaba la televizor, am fumat degeaba jumatate de pachet de tigari. Am zile in care cred ca totul e degeaba. Dar efectiv TOTUL. Cum sa explic? Adica da, viata de zi cu zi e inutila, e banala si ma indeamna la suicid. Asta simt si gandesc in fiecare zi. Dar am anumite perioade in care e mai mult decat atat. Momente in care ma gandesc la ce, in mod normal m-ar face fericita, si imi spun ca e degeaba. Imi spun ca totul, absolut totul e degeaba. Toate visele mele marete, toate dorintele si toate momentele care dau sens vietii mele imi par inutile. E de parca totul e un mare Nimic.
Ma frustreaza. Nu reusesc sa explic pe de-a-ntregul. Sa mai incerc. Iau cea mai mare dorinta a mea, cel mai important vis dintotdeauna si ma gandesc la el. Ma gandesc cum ar fi sa ajung sa il traiesc. Ma gandesc ca am ajuns acolo si ca sunt ceea ce-mi doresc de atata timp sa fiu. Si e nimic. Nimic! E de parca lumea asta, universul si tot ce iubesc e lipsit de importanta. De ce? Pentru ca imi dau seama ca asta e totul. O viata. Si atat. Nu mai e nimic dincolo de univers, dincolo de tot ce spun cercetatorii ca exista. Ma gandesc la cea mai indepartata stea, la un univers paralel, la orice cat mai indepartat si imi spun ca asta e totul. Nu mai e nimic apoi. Totul e limitat. Totul are o perioada de valabilitate. E de parca intregul univers are o eticheta imensa lipita pe el pe care scrie data la care urmeaza sa expire. Si apoi? Apoi nimic. Apoi e gol.
Si daca privesti indeajuns abisul, el te va privi inapoi.
Ei bine, si astazi e una dintre acele zile. Una dintre acele zile in care totul pare in zadar. Si sunt deabia la inceput, am 18 ani, ce dumnezeu! Dar nu vad rostul. Nu-mi gasesc sensul. Vreau ceva mai mult, vreau sa stiu ca exista ceva mai mult si ca poate am sansa sa ating acel ceva. Dar ce? Ce sa fie mai mult decat atat? Tocmai, ca nu mai e nimic. Nihil. Nothing. Rien. Nichts. Nada. Ei mitään. Nu conteaza in cate limbi o spun, inseamna exact acelasi lucru si ma doare la fel de tare. Doar de as sti ce vreau …
Ma enerveaza cand am starea asta, nu stiu niciodata ce sa fac sa-mi treaca, dar de obicei nu tine mult. Obisnuiesc sa-mi blochez anumite ganduri ca sa nu ma confrunt cu disperarea. Inainte le simteam pe toate, le lasam pe toate sa roada in mine pana cand cedam nervos si vroiam sa ma sinucid. Acum incerc si cealalta varianta. Si pare sa dea rezultate mai bune chiar daca astfel ma mint singura.
Si parca nu are niciun rost. Parca nimic nu e deajuns si oricat ma gandesc nu fac decat sa realizez iar si iar ca asta e totul. Si imi repet cuvintele astea in minte la nesfarsit, le disec, le rearanjez si le dau play again, dar suna la fel. Au acelasi sens si in acelasi timp niciunul. Ma simt ca o busola care nu mai poate arata in care parte e Nordul. Si nu am niciun motiv sa ma simt asa. Niciunul! Dar se pare ca motivele nu sunt intotdeauna catalizatoare ale acestor reactii in lant. Si chiar nu stiu ce sa fac acum.
Si tot nu reusesc sa explic asa cum ar trebui. Am doar imagini in cap, imagini imbibate de acest sentiment de gol si neinsemnatate. Sa fie oare lipsa de credinta in Dumnezeu? Se poate oare ca dragostea pierduta pentru El sa fie motivul acestor agonii fara sfarsit? …
… :)) buna asta, pentru o clipa si eu am crezut ca acesta e raspunsul. Pacat. Daca stiu ceva sigur atunci acel lucru e ca disperarile mele nu au nicio legatura cu divinitatea. Dumnezeu a murit. Nu pentru mine, nici pentru voi. Ci pentru era aceasta. Nu mai are ce sa caute aici. E depasit, e neputincios, a devenit inutil. Toti care se roaga lui acum isi vor da seama curand ca se roaga degeaba. Daca el exista, atunci a murit. Secolul XXI este un secol fara de dumnezeu.
Cred sincer ca am innebunit. Si ma frustreaza peste masura ca nu pot explica cu exactitate acest sentiment cretin pe care il am acum. Imaginati-va noaptea. Calatoriti cu ochiul mintii inspre cer, strapungeti norii si cupola intunecata, mai sus, mult mai sus. Va uitati pentru o clipa inapoi si dintr-odata vedeti pamantul ca pe o mica minge de golf. Doar ca albastra. Calatoriti mai sus, aventurati-va in intuneric. Sus, sus de tot! Si ce vedeti? Brusc ati ajuns la capatul universului. Imposibil, spuneti soptit. Imposibil, va repetati iar si iar uimiti de propria fapta. Priviti din nou peste umar si galaxii intregi vi se dezvaluie, puzderie de stele, miliarde de planete, fiecare diferita, fiecare de alta culoare. E de parca ati calatorit intr-o pictura de Picasso unde totul e colorat. Frumusetea momentului, grandoarea lui va lasa muti. Imensitatea spatiului din jurul vostru e mai mult decat poate creierul vostru sa inteleaga. Dar apoi … apoi va dati seama! Asta e totul! Cuvintele va rasuna tare si clar in minte, strapungand prin fascinatia cu care priviti maretia intregului Univers si intelegi ca nu mai exista nimic pe langa asta. Desigur, acum intrebati, de ce ar trebui sa mai fie ceva? Nu e deajuns? Nu e incredibil ceea ce cu proprii ochi umani, cu propriile simturi puteti sa intelegi? Nu e incredibil momentul unic la care asistati? Si in plus, Universul e in continua schimbare, in continua expansiune, asta defapt nu e totul.
Dar este. Universul e limita. Fie ca se schimba sau nu, fie ca se mareste sau nu, ramane limita. Ramane acea granita de care nu putem trece oricat am incerca. Si pentru mine asta, oricat de extrem pare, nu e deajuns. Pur si simplu nu e. Si nu stiu de ce. Iar in lumina acestor evenimente, realizand ca pana si imensitatea imposibil de imaginat a Universului e in sine un prag de care nu pot trece, tot restul devine minuscul si neinsemnat.