Poetic, at best

Etichete

, ,

Totul a devenit unidimensional. Unilateral. M-am schimbat prea mult si nu mai stiu cum sa gasesc drumul inapoi catre ceea ce eram inainte. Nu ma pot decide daca imi placea mai mult cum eram acum un an sau pur si simplu ma simteam mai speciala atunci decat ma simt acum. Am mai incheiat un capitol din viata mea, inca o iubire esuata, inca un vis dat dracului. Ma asteptam la asta? Da. Cumva, stiam ca o sa se termine si nu in sensul ala ca nimic nu dureaza la nesfarsit, nu, in sensul ca nu avea cum sa dureze mai mult, nu atata timp cat faceam parte din lumi diferite. Asta intotdeauna a fost problematic. Si nu pentru ca ma consider superioara tuturor ci pentru ca nu stiu exact unde anume ma regasesc eu pe acest pamant, unde ma incadrez si unde ar trebui sa caut persoane la fel ca mine. Nu ma pot raporta la o alta persoana atata timp cat nu ma cunosc pe mine si asta a devenit din ce in ce mai evident de vreo doua saptamani incoace de cand a plecat.

Si nu doar ca a plecat, dar a si uitat. Ea spune ca nu, ca mai sunt in inima ei, dar … pentru ce sa ne mintim in asa hal? Inima ei e a altcuiva acum si eu raman inmarmurita la gandul ca tot ce a facut alaturi de mine, va face alaturi de acea persoana. Ma trezesc noaptea, toata incordata, gandindu-ma la ce face, la ce se gandeste, la persoana pe care o poarta in suflet acum. Ma trezesc si imi vine sa distrug totul in jurul meu, sa provoc o ruptura in univers, sa daram si sa incendiez lumi intregi, ceva, orice, nu conteaza daca e nesemnificativ sau aproape apocaliptic. Vreau doar sa pot reactiona, sa pot sangera odata pentru totdeauna bucatile acelea mari de amintiri cu ea pe care le simt cum ma rod in fiecare clipa a fiecarei zile. Sa ma mai intreb de ce trebuie mereu sa se termine asa? Sa ma mai gandesc la tot ce a fost, sa ma chinui cu parfumul ei, cu privirea aceea ce ma dezarma, cu felul in care imi vibra sufletul atunci cand ma strangea in brate? La ce bun? M-am saturat sa stau si sa ma gandesc la trecut. Nu-mi vine nici acum sa cred ca a plecat, ca a putut sa ma lase asa de parca toate acele 11 luni nu au avut niciun sens pentru ea, dar asta e realitatea si degeaba ma amagesc ca e doar un cosmar extrem de lung si de dureros din care nu ma pot trezi. Desi poate ca intr-adevar e, poate ca am luat prea multe pastile de somn si acum sunt captiva in iadul asta. Sau poate ca m-am sinucis in sfarsit asa cum am tot visat ca o fac si asta e viata de dupa moarte. Asta e pedeapsa pentru tot ce am facut in cativa ani, pentru toate persoanele pe care le-am ranit si pentru acelea cateva pe care le-am adus pe culmile disperarii. Poate … Sau poate halucinez, poate e inca a mea, inca ma asteapta undeva, departe, ma striga si ma roaga sa ma intorc, iar eu pur si simplu am pierdut drumul catre casa. Catre ea. Oricum ar fi, nu mai suna romantic de ceva vreme. Oricum as crede ca e, oricum mi-as spune ca s-a intamplat, totul si-a piedut stralucirea. Suferinta nu mai e aceeasi, e mai reala, mai palpabila, mai fizica decat a fost vreodata. Ma simt de parca mi-a fost extirpat un organ vital si acum ori trebuie sa invat sa traiesc fara el ceea ce e practic imposibil, ori sa renunt si sa astept pur si simplu sa nu mai exist.

Si e furie in mine. Multa, multa furie oarba, furie arzatoare, furie ce e in stare sa parjoleasca generatii intregi de organisme rationale care sunt, in realitate, inutile. Perfect inutile intregului ecosistem in care existam. Dar inca odata, la ce bun? Ma consum aici, singura in casa, acolo, printre prieteni intr-un bar, dincolo, bantuind printr-un parc uitat de omenire. Aceleasi si aceleasi ganduri, aceleasi si aceleasi regrete. La dracu! Imi doresc sa pot da timpul inapoi si sa renunt de la bun inceput, sa nu mai ajung aici, sa nu mai doara atat… Mint. Am iubit-o cu toata fiinta mea si chiar mai mult. Am iubit-o cu toate fiintele mele, cu toate mastile mele, cu toate fiarele din mine. Am iubit-o cand eram depresiva, am iubit-o cand eram fericita, am iubit-o cand ma complaceam in rutina. Am iubit-o metodic si minutios. Am iubit-o posesiv si cu gelozie. Plina de frustrari si goala in fata frumusetii ei neobisnuite. Am iubit-o prea mult.

Dar nu stiu cum sa-i dau drumul. Nu stiu cum sa uit si sa merg mai departe pentru ca e intuneric in jurul meu si m-a orbit. Nu stiu sa respir mai alert, mai des pentru ca incet, incet mi se opreste si inima si ma lasa sa dispar. Nu stiu cum sa simt suprafetele din jurul meu fara sa ma doara imaginile cu ea, nu stiu cum sa ma reinventez, departe de cuvintele cu care m-a construit ea, departe de gandurile cu care m-a modelat. Nu stiu cum sa fiu eu fara sa fiu ea. Si uneori, doar uneori, simt ca o sa mor si nici macar ei nu o sa-i pese.

Atat.

Seaca-ma de Cuvinte, Iarna!

Etichete

, , ,

E ciudat sa ma intorc aici dupa atata timp desi stiu ca probabil voi pleca din nou peste vreo cateva zile. Ma simt ca o straina, o turista distrata calatorind prin spatiul acesta virtual poate din curiozitate, poate din dorinta de a regasi unele sentimente pe care le-am uitat odata aici. Am acel sentiment de reintoarcere la o iubita veche, de regasire a acelui loc cald si confortabil pe care intr-o vreme il iubeam atat de mult si la care nu voi afla niciodata de ce am renuntat.

E urata vremea asta si m-am saturat de ea. Tot ziceam eu ca imi place frigul, ca atunci pot sa scriu, ca alte alea, dar mi-a ajuns pana-n gat si ma apuca disperarea cand vad cum ninge si nu se mai opreste. Uneori imi doresc sa ma ingrop in zapada asta cruda si rece, sa o arunc peste mine si sa uit, sa-mi albeasca sufletul, sa-l curete de toata rautatea si despotismul achizitionate in timp. Si durerea aceea cumplita care m-ar cuprinde o data ce ar incepe sa-mi degere trupul probabil ca mi-ar spala toate zambetele machiavelice si toate actiunile egoiste si narcisiste. Poate ca acea durere halucinanta ar fi singura care m-ar putea birui si ar reusi sa ma ingenuncheze in absolut. Poate ca mi-as da ultima suflare implorand iertare de la toate persoanele pe care le-am ranit si de la acele cateva pentru care am insemnat cateva luni de teroare sublima, poate ca mi-as regreta privirile glaciale si impasibile, gesturile de sadica nepasare si rasetele care au inghetat inimi. Poate …

Poate … si poate as vrea sa fiu altcineva, poate as incerca in acea ultima clipa sa-mi imaginez ca schimb ceva, sa-mi imaginez macar ca o iau de la capat si cos toate acele cicatrici urate, ca intorc timpul si il ucid cu un sarut apasat. Dar poate in tot acest timp realizez ca imi iubesc rautatea si ca nu am niciun regret decat acela ca nu am distrus destule destine. Poate imi accept paradoxala personalitate si o imbratisez in semn de binecuvantare, poate mangai zapada ce ma sufoca si ii spun ca nu-mi imaginam un final mai bun decat acesta.

Insa zapada e departe de mine si ma priveste amenintatoare de sub geam, imbiindu-ma sa savarsesc acte necurate. Ma ameteste tot albul acela aparent nevinovat, ma ingrozeste pentru ca niciodata nu pot sti ce se afla dedesupt […] Imi imaginez ca ma plimb prin Parcul Central si cu coltul ochiului surprind o movila uriasa intre copaci pe care zapada cade neincetat de parca a facut o promisiune de a pastra mereu secretul acela ingrozitor. Ma indrept catre ea si incep sa sap cu mainile goale.

Imi ranesc degetele, imi ingheata instantaneu sangele in maini, dar continui sa dau zapada la o parte prin miscari disperate si obsesive. Timpul se opreste, oamenii din jur inmarmuresc in anonimat, iar Luna crapa de frig si se arunca furioasa asupra mea taindu-mi chipul si bratele. Insa printr-o ceata transparenta si un strat livid de alb pot distinge doi ochi impaienjeniti ce se holbeaza inerti prin mine. Disperarea ajunge la paroxism, iar frica ce imi izbeste in oase ma obliga sa respir sacadat si sa transpir abundent.

Al cui e chipul? Arunc zapada din ce in ce mai departe, din ce in ce mai ingrozita si nu mai simt durerea intepatoare din maini … Al cui e chipul? E chipul meu. Sunt ochii mei negri ce privesc nelinistiti Moartea in fata, sunt ochii mei cei care nu vor mai vedea decat abisul gol intr-o buna zi …

Ce face iarna din gandurile mele … Dar sunt mandra de mine ca anul acesta n-am mai incercat sa ma sinucid de revelion, este totusi o imbunatatire! Si totul datorita tie, iubita mea cu ochi senini …

Prolog pentru o noua Muza II

Etichete

, , , ,

[..] Insa imaginea ei infatisand acea tristete primordiala si tacuta imi carboniza astfel de ganduri si nu puteam decat sa ma gandesc la viata mea de dupa disparitia ei. Ma gandeam la lunile ce urmau, la goliciunea lor sluta ce nu ascundea niciun fel de epifanie sau secret al vreunei evolutii spirituale si ma intrebam ce naiba aveam de gand sa fac atunci cand urma sa ma trezesc singura pe strazi, pe acele strazi pe care le cunoscusem atat de bine cu ea. Acele strazi familiare care acum aveau sa-mi para atat de neprimitoare incat aveam sa le ocolesc pe toate. Ma intrebam ce imi ramanea de facut o data ce Luna si Soarele meu apuneau impreuna in ochii ei hipnotici, ma intrebam cum aveau sa fie zilele o data ce nu voi mai gasi un rost pentru a ma trezi dimineata, cum aveau sa fie noptile o data ce ea nu se va mai strecura in patul meu sarutandu-mi gatul si soptindu-mi cuvinte ce mie imi pareau incantatii rupte din vraji milenare? Toate intrebari si ganduri negre ce nu aveau sa-si gaseasca raspuns decat intr-un viitor distrus pe care nu-l asteptam nici daca cealalta varianta ar fi fost moartea.

.

.

.

.

.

.

Privirea ei fixa si indurerata spunea mai multe decat ar fi putut vreodata sa o faca cuvintele si nu puteam decat sa-mi pun la indoiala decizia pripita pe care dintr-odata nu mai stiam de ce o luasem. Nu mai vedeam sensul acelor ganduri serioase si pline de vointa cu care plecasem in acea dimineata din casa parintilor, nu mai intelegeam ce era in capul meu, ce credeam ca rezolvam daca o paraseam, nu mai stiam de ce ma purtam precum un sloi de gheata lasat in bataia vanturilor glaciale.

Nonsens. Nonsens, imi spuneam. Nonsens in decizia mea, nonsens in situatie si viitor, in trecut si prezent, in durerea pe care i-o provocam si implicit in lacrimile care ii siroiau pe obraji. Nonsens in mintea mea pe care o uram atat de mult pentru ca imi sabota sentimentele si dorintele, nonsens in miscarile mele, in respingerea pe care i-o aratam atat de evident incat ii frangea inima si in ochii mei care ii inmarmureau reactiile, dar care defapt nu faceau decat sa implore iertare.

Era viata mea. Era lumea in care simtisem in urma cu cateva luni ca renasteam precum un Phoenix. Era sensul, rostul, gandul de zi cu zi fara de care nu aveam cum sa traiesc si nici nu vroiam sa o fac. Era totul si mai mult decat atat.

Cine eram eu sa ma indoiesc de tainele inimii ei? Cine eram eu sa o indepartez nu pentru ca vroiam ci pentru ca aveam impresia ca asa e mai bine pentru ea? Cine eram eu sa ii distrug lumea pentru niste idei fanteziste si egoiste? Nimeni. Nu erau deciziile mele de luat si nu aveau sa fie niciodata. Eu puteam doar sa o iubesc trup si suflet, cu intreaga mea fiinta si sa sper ca nu avea sa intrevada niciodata intunericul surd din mine.

Si speram … speram cum nu mai sperasem niciodata in viata mea. Caci o data ce ar fi mirosit si pentru o clipa parfumul putred al inimii mele, totul s-ar fi sfarsit.

Prolog pentru o noua Muza

Etichete

, , ,

Noaptea ascundea fantome infasurate in plapumi de nor, ascundea imaginea ei voalata si plansa, disperata, insa puternica, imaginea aceea care ma striga din ce in ce mai sincopat si care imi ardea retina atunci cand deschideam ochii in intuneric. Ii deschideam si nu puteam sa scap, o vedeam, o simteam langa mine, plangandu-mi pe umar, rugandu-ma sa nu o parasesc. Si era atat de frumoasa … doamne, ochii aceia mari si albastri, ochii aceia de care nu ma puteam ascunde si care imi strapungeau inima sincer si definitiv de fiecare data cand ma inlatuiau in priviri oceanice. Caci ochii ei insumau deopotriva cerul si marea, albastrul lichid si cel aerian, albastrul linistit de dupa furtuna si cel profund, pastrator al unor secrete marete. Acei doi irisi curiosi ma cautau in noapte atunci cand ma asteptam mai putin, atunci cand credeam ca mintea mea s-a linistit si a uitat pentru un moment durerea, ma cautau si imi tulburau intr-o clipa intreg echilibrul precar pe care incercam cu atata disperare sa-l construiesc iar si iar.

Insa nici dimineata nu m-a iubit mai mult. Lumina difuza a unei zile in care ea nu era acolo sa-mi scrie inainte sa apuc sa deschid ochii ma facea sa-mi doresc sa opresc timpul in loc si sa-l dizolv in neant. Nu vroiam minute, secunde, ore in care tacerea sa zideasca meticulos pereti de beton intre noi, pereti din ce in ce mai grosi si mai reci prin care la un moment dat n-as mai fi stiut cum sa patrund. Durea sa ma gandesc la un viitor fara ea, la un viitor in care nu era acolo sa ma tina de mana, sa ma sarute pe frunte si sa-mi ofere lumea ei intreaga pe o tipsie de aur. Ma facea mereu sa ma simt de parca numai eu existam pentru ea, de parca daca eu dispaream, axul in jurul caruia se rotea s-ar fi sfaramat in mii si milioane de bucati confuze. Ma facea sa simt ca ii sunt univers, ca ii sunt insasi rostul existentei seculare. Si de multe ori poate nu intelegea cat o iubesc la randu-mi, de multe ori poate nu gasea sensul in actiunile mele haotice, poate chiar inclina sa creada un neadevar infiorator cum ca n-as iubi-o cu pretul propriei vieti. Insa in unele momente, doar in anumite momente simteam din partea ei o intelegere viscerala care ma asigura ca imi cunoastea perfect sentimentele desi eu, neindemanatica, nu stiam sa le exprim.

Acum insa eram singura intr-o clasa plina cu oameni, eram singura in propria tacere incapatanata de care ma agatam intr-o inconstienta sora cu prostia. Eram singura printre oameni care vorbeau cu mine, singura in fata cuvintelor lor pe care le auzeam, dar nu le puteam intelege pentru ca mintea mea nu o vedea decat pe ea, nu percepea decat cuvintele ei inlacrimate. Ii priveam si le zambeam, cum puteau ei vreodata sa vada? In noroiul din sufletele lor nu exista cale de iesire, nu se intrevedea nicio licarire de lumina asa cum in Sufletul meu era ea, luminand mai puternic decat soarele de vara si arzandu-mi interiorul cu o forta insuportabila.

Ma balansam pe acea muchie de prapastie pe care o cunosteam atat de bine si de care imi era o data atat de frica incat jurasem sa nu mai iubesc vreodata. Si macar de as fi vazut sub mine un albastru calm, macar de ar fi fost ceva acolo care sa-mi aduca aminte de ea astfel incat frica sa nu-mi mai puna noduri sufocante in gat, dar nu … fara ea era doar intuneric de smoala.

.

.

.

.

.

.

Si cand m-a strans in brate, toata fiinta mi s-a cutremurat la gandul despartirii. Ce eram eu in fata acestui inger eteric ce ma strangea langa inima sa desi il ranisem intr-atat? Ce insemnam eu in comparatie cu dragostea pe care mi-o purta, dragoste atat de pura si totusi atat de amenintator de absoluta? Cand imi spunea ca ma iubeste ma gandeam la un vulcan erupt din care curgeau valuri peste valuri de lava fierbinte. Ma gandeam ca dragostea ei ar putea distruge orice obstacol, ar putea indeparta orice fiinta sau obiect ce i-ar fi stat in cale si ma simteam dintr-odata mica si neinsemnata. Dar atat de importanta. Atat de delicios de importanta. Vesnica.

Asemenea ingerului ce ma privea, dragostea mea se inalta maiestuoasa spre tavanul camerei luminate puternic, se ridica intr-un gest arogant de dovada inconstestabila, intr-un gest lipsit de inselaciune care vroia sa demonstreze egalitatea sentimentelor noastre. Si poate reusea … am fost mereu nesigura cand a venit vorba de increderea ei in dovezile mele de dragoste … insa vreau sa spun ca reusea, vreau sa spun ca desi ochii imi deveneau incetul cu incetul tulburi si incalziti de lacrimi, ea intelegea si simtea cat de mult inseamna pentru mine. Caci daca planeta ar fi cazut din galaxie, daca intregul ax solar s-ar fi prabusit in bezna, daca universul insusi ar fi  implodat intr-o zi, eu as fi ramas pe loc, as fi ramas legata de ea, strans si fara incertitudini, as fi ramas tinand-o in brate si sarutandu-i buzele trandafirii, asteptand o lume noua.

Pentru ca atunci cand ma saruta … atunci cand buzele ni se atingeau, haite intregi de fluturi se nasteau violent in stomacul meu si incepeau sa se agite frenetic si anxios parca incercand cu buna stiinta sa-mi tulbure vederea si mintea. Toate celulele vibrau in mine la unison, sangele fredona o melodie numai de el stiuta, imi urca tot in cap si uitam sa respir pentru cateva secunde bune. Era de parca ma atingea si ramaneam fulgerata, imi ardeau circuitele si oricat as fi incercat sa ma misc, corpul nu vroia sa ma asculte, corpul era inmarmurit de placere si extaz, pielea se incretea si ma gadila, iar sira spinarii incerca sa se disloce si se cabra instantaneu. Ii adoram buzele intr-un fel aproape mistic, le-as fi putut desena pana in cele mai mici detalii in orice ceas ridicol al noptii, le-as fi putut mangaia, saruta si atinge timid pana la sfarsitul zilelor mele si tot nu m-as fi putut satura de ele. Imi produceau asemenea senzatii incat imi pareau de o perfectiune sacra, un model de frumusete inspirat de Madonne antice, doua forme moi, parfumate si pline de puteri magice.

Avea ea un fel in care reusea sa ma scoata din minti atat de usor incat uneori imi era rusine cu mine si cu senzatiile pe care le incercam atunci cand ma atingea in anumite locuri. Trupul meu raspundea voit si imediat degetelor si buzelor ei astfel ca nu ma puteam controla si nici nu cred ca vroiam sa o fac. Imi oferea asemenea placere incat uneori, din prea multa dorinta ii apaream drept o vicioasa ce nu se mai satura de acel extaz bine cunoscut.

[to be continued …]

Balaur cu prea multe capete, Viata

Etichete

, , ,

Uneori nu-mi place viata pe care mi-am facut-o. Uneori nu-mi place cum consecintele actiunilor mele ma bantuie si dupa ani buni in care mi-am inghesuit toate urletele infioratoare intr-un colt cu tenebre, colt bine ascuns chiar si de mine. Uneori nu-mi place cum gresesc si cum ranesc. Uneori nimic nu are sens oricat as sustine contrariul.

Si alteori vreau sa renunt, vreau sa ma lepad de toate amintirile, de toate lacrimile planse si de toate dorintele tanjite pana pe culmile nebuniei. Alteori privesc in jur si totul e gresit, totul e colorat in nuante sucite, sincopate si mult prea fade pentru a face o diferenta. Daca eu as colora, as face-o in culori tipatoare, in culori epileptice, culori sfasietoare ce pot schimba destine, ce pot arde retina pana la refuz doar pentru ca sunt de o intensitate aproape divina. As masacra si as mutila toate idealurile, as smulge din radacini prejudecatile, as ucide fiecare vanitos fara cauza si as instaura Ordinea. Adevarul exista si e doar unul, eu nu il vad, dar stiu ca exista … nu se poate ca toti acesti oameni sa vada ceea ce vad, sa placa ceea ce plac, sa simta ceea ce simt si sa fie totul real. Nu e nici realitatea lor, dar nu e nici a mea. Nimeni nu are o realitate, totul depinde de sansa, de cruzimea si de impertinenta cu care poti privi soarta in ochi si sa o sfidezi atat cat iti permite timpul pentru ca niciodata nu vei castiga in fata ei si niciodata nu vei stii ca ai pierdut.

Ma pun pe mine in lupta cu toti pentru ca acolo imi e locul. Ma pun pe mine impotriva tuturor pentru ca nu pot trai intr-un alt fel, nu pot inghiti o rutina zilnica piperata doar cu evenimente penibile si mult prea nensemnate pentru a conta in ochii cuiva. Ma pun pe mine cu mainile insangerate, cazuta in genunchi si plina de rani, ma pun pe mine in mijlocul multimii infometate, gata sa ma rupa in bucati si sa ma faca sa dispar, ma pun pe mine si doar pe mine in cusca ruginita pe care toti o zgaltaie si in care toti se hlizesc cu orbitele goale pentru ca doar acolo pot respira, doar acolo simt ca am un sens si ca durerea nu e in van. Daca trebuie sa sufar ca sa sufar, daca trebuie sa doara de doua ori pe cat pot sa indur doar ca sa pot accepta durerea cea dintai, atunci fie. Accept. Si o fac voluntar, constient si pe deplin multumita de ce urmeaza. Nu-mi doresc … nu caut o lume fara suferinta, nu caut o existenta frumoasa si plina de curcubeie stralucitoare pentru ca nu sunt chiar atat de masochista. Sau sunt? E totul atat de alambicat incat nici eu nu mai stiu.

O vacanta si am uitat. O vacanta si totul pare iar negru. Ninge intr-una si parca nu se mai opreste, ninge si ma copleseste, ninge si cred ca totul e bolnav acum. Si repet aceleasi cuvinte de parca asta ma va face mai putin trista.

Ce sens au toate? Ce semnifica natura mea trecatoare in comparatie cu vesnicia impunatoare a timpului? Si de ce trebuie mereu sa ma intreb cate ceva? Nu pot trai si fara atatea interogatii care sa-mi umple mereu mintea si sa o faca atat de densa incat inspir si expir ceata? …

Nu. Nu pot.

C’est la vie … c’est ma vie.