Etichete

, ,

Totul a devenit unidimensional. Unilateral. M-am schimbat prea mult si nu mai stiu cum sa gasesc drumul inapoi catre ceea ce eram inainte. Nu ma pot decide daca imi placea mai mult cum eram acum un an sau pur si simplu ma simteam mai speciala atunci decat ma simt acum. Am mai incheiat un capitol din viata mea, inca o iubire esuata, inca un vis dat dracului. Ma asteptam la asta? Da. Cumva, stiam ca o sa se termine si nu in sensul ala ca nimic nu dureaza la nesfarsit, nu, in sensul ca nu avea cum sa dureze mai mult, nu atata timp cat faceam parte din lumi diferite. Asta intotdeauna a fost problematic. Si nu pentru ca ma consider superioara tuturor ci pentru ca nu stiu exact unde anume ma regasesc eu pe acest pamant, unde ma incadrez si unde ar trebui sa caut persoane la fel ca mine. Nu ma pot raporta la o alta persoana atata timp cat nu ma cunosc pe mine si asta a devenit din ce in ce mai evident de vreo doua saptamani incoace de cand a plecat.

Si nu doar ca a plecat, dar a si uitat. Ea spune ca nu, ca mai sunt in inima ei, dar … pentru ce sa ne mintim in asa hal? Inima ei e a altcuiva acum si eu raman inmarmurita la gandul ca tot ce a facut alaturi de mine, va face alaturi de acea persoana. Ma trezesc noaptea, toata incordata, gandindu-ma la ce face, la ce se gandeste, la persoana pe care o poarta in suflet acum. Ma trezesc si imi vine sa distrug totul in jurul meu, sa provoc o ruptura in univers, sa daram si sa incendiez lumi intregi, ceva, orice, nu conteaza daca e nesemnificativ sau aproape apocaliptic. Vreau doar sa pot reactiona, sa pot sangera odata pentru totdeauna bucatile acelea mari de amintiri cu ea pe care le simt cum ma rod in fiecare clipa a fiecarei zile. Sa ma mai intreb de ce trebuie mereu sa se termine asa? Sa ma mai gandesc la tot ce a fost, sa ma chinui cu parfumul ei, cu privirea aceea ce ma dezarma, cu felul in care imi vibra sufletul atunci cand ma strangea in brate? La ce bun? M-am saturat sa stau si sa ma gandesc la trecut. Nu-mi vine nici acum sa cred ca a plecat, ca a putut sa ma lase asa de parca toate acele 11 luni nu au avut niciun sens pentru ea, dar asta e realitatea si degeaba ma amagesc ca e doar un cosmar extrem de lung si de dureros din care nu ma pot trezi. Desi poate ca intr-adevar e, poate ca am luat prea multe pastile de somn si acum sunt captiva in iadul asta. Sau poate ca m-am sinucis in sfarsit asa cum am tot visat ca o fac si asta e viata de dupa moarte. Asta e pedeapsa pentru tot ce am facut in cativa ani, pentru toate persoanele pe care le-am ranit si pentru acelea cateva pe care le-am adus pe culmile disperarii. Poate … Sau poate halucinez, poate e inca a mea, inca ma asteapta undeva, departe, ma striga si ma roaga sa ma intorc, iar eu pur si simplu am pierdut drumul catre casa. Catre ea. Oricum ar fi, nu mai suna romantic de ceva vreme. Oricum as crede ca e, oricum mi-as spune ca s-a intamplat, totul si-a piedut stralucirea. Suferinta nu mai e aceeasi, e mai reala, mai palpabila, mai fizica decat a fost vreodata. Ma simt de parca mi-a fost extirpat un organ vital si acum ori trebuie sa invat sa traiesc fara el ceea ce e practic imposibil, ori sa renunt si sa astept pur si simplu sa nu mai exist.

Si e furie in mine. Multa, multa furie oarba, furie arzatoare, furie ce e in stare sa parjoleasca generatii intregi de organisme rationale care sunt, in realitate, inutile. Perfect inutile intregului ecosistem in care existam. Dar inca odata, la ce bun? Ma consum aici, singura in casa, acolo, printre prieteni intr-un bar, dincolo, bantuind printr-un parc uitat de omenire. Aceleasi si aceleasi ganduri, aceleasi si aceleasi regrete. La dracu! Imi doresc sa pot da timpul inapoi si sa renunt de la bun inceput, sa nu mai ajung aici, sa nu mai doara atat… Mint. Am iubit-o cu toata fiinta mea si chiar mai mult. Am iubit-o cu toate fiintele mele, cu toate mastile mele, cu toate fiarele din mine. Am iubit-o cand eram depresiva, am iubit-o cand eram fericita, am iubit-o cand ma complaceam in rutina. Am iubit-o metodic si minutios. Am iubit-o posesiv si cu gelozie. Plina de frustrari si goala in fata frumusetii ei neobisnuite. Am iubit-o prea mult.

Dar nu stiu cum sa-i dau drumul. Nu stiu cum sa uit si sa merg mai departe pentru ca e intuneric in jurul meu si m-a orbit. Nu stiu sa respir mai alert, mai des pentru ca incet, incet mi se opreste si inima si ma lasa sa dispar. Nu stiu cum sa simt suprafetele din jurul meu fara sa ma doara imaginile cu ea, nu stiu cum sa ma reinventez, departe de cuvintele cu care m-a construit ea, departe de gandurile cu care m-a modelat. Nu stiu cum sa fiu eu fara sa fiu ea. Si uneori, doar uneori, simt ca o sa mor si nici macar ei nu o sa-i pese.

Atat.