Etichete

, , ,

Uneori nu-mi place viata pe care mi-am facut-o. Uneori nu-mi place cum consecintele actiunilor mele ma bantuie si dupa ani buni in care mi-am inghesuit toate urletele infioratoare intr-un colt cu tenebre, colt bine ascuns chiar si de mine. Uneori nu-mi place cum gresesc si cum ranesc. Uneori nimic nu are sens oricat as sustine contrariul.

Si alteori vreau sa renunt, vreau sa ma lepad de toate amintirile, de toate lacrimile planse si de toate dorintele tanjite pana pe culmile nebuniei. Alteori privesc in jur si totul e gresit, totul e colorat in nuante sucite, sincopate si mult prea fade pentru a face o diferenta. Daca eu as colora, as face-o in culori tipatoare, in culori epileptice, culori sfasietoare ce pot schimba destine, ce pot arde retina pana la refuz doar pentru ca sunt de o intensitate aproape divina. As masacra si as mutila toate idealurile, as smulge din radacini prejudecatile, as ucide fiecare vanitos fara cauza si as instaura Ordinea. Adevarul exista si e doar unul, eu nu il vad, dar stiu ca exista … nu se poate ca toti acesti oameni sa vada ceea ce vad, sa placa ceea ce plac, sa simta ceea ce simt si sa fie totul real. Nu e nici realitatea lor, dar nu e nici a mea. Nimeni nu are o realitate, totul depinde de sansa, de cruzimea si de impertinenta cu care poti privi soarta in ochi si sa o sfidezi atat cat iti permite timpul pentru ca niciodata nu vei castiga in fata ei si niciodata nu vei stii ca ai pierdut.

Ma pun pe mine in lupta cu toti pentru ca acolo imi e locul. Ma pun pe mine impotriva tuturor pentru ca nu pot trai intr-un alt fel, nu pot inghiti o rutina zilnica piperata doar cu evenimente penibile si mult prea nensemnate pentru a conta in ochii cuiva. Ma pun pe mine cu mainile insangerate, cazuta in genunchi si plina de rani, ma pun pe mine in mijlocul multimii infometate, gata sa ma rupa in bucati si sa ma faca sa dispar, ma pun pe mine si doar pe mine in cusca ruginita pe care toti o zgaltaie si in care toti se hlizesc cu orbitele goale pentru ca doar acolo pot respira, doar acolo simt ca am un sens si ca durerea nu e in van. Daca trebuie sa sufar ca sa sufar, daca trebuie sa doara de doua ori pe cat pot sa indur doar ca sa pot accepta durerea cea dintai, atunci fie. Accept. Si o fac voluntar, constient si pe deplin multumita de ce urmeaza. Nu-mi doresc … nu caut o lume fara suferinta, nu caut o existenta frumoasa si plina de curcubeie stralucitoare pentru ca nu sunt chiar atat de masochista. Sau sunt? E totul atat de alambicat incat nici eu nu mai stiu.

O vacanta si am uitat. O vacanta si totul pare iar negru. Ninge intr-una si parca nu se mai opreste, ninge si ma copleseste, ninge si cred ca totul e bolnav acum. Si repet aceleasi cuvinte de parca asta ma va face mai putin trista.

Ce sens au toate? Ce semnifica natura mea trecatoare in comparatie cu vesnicia impunatoare a timpului? Si de ce trebuie mereu sa ma intreb cate ceva? Nu pot trai si fara atatea interogatii care sa-mi umple mereu mintea si sa o faca atat de densa incat inspir si expir ceata? …

Nu. Nu pot.

C’est la vie … c’est ma vie.