Etichete

, , , ,

[..] Insa imaginea ei infatisand acea tristete primordiala si tacuta imi carboniza astfel de ganduri si nu puteam decat sa ma gandesc la viata mea de dupa disparitia ei. Ma gandeam la lunile ce urmau, la goliciunea lor sluta ce nu ascundea niciun fel de epifanie sau secret al vreunei evolutii spirituale si ma intrebam ce naiba aveam de gand sa fac atunci cand urma sa ma trezesc singura pe strazi, pe acele strazi pe care le cunoscusem atat de bine cu ea. Acele strazi familiare care acum aveau sa-mi para atat de neprimitoare incat aveam sa le ocolesc pe toate. Ma intrebam ce imi ramanea de facut o data ce Luna si Soarele meu apuneau impreuna in ochii ei hipnotici, ma intrebam cum aveau sa fie zilele o data ce nu voi mai gasi un rost pentru a ma trezi dimineata, cum aveau sa fie noptile o data ce ea nu se va mai strecura in patul meu sarutandu-mi gatul si soptindu-mi cuvinte ce mie imi pareau incantatii rupte din vraji milenare? Toate intrebari si ganduri negre ce nu aveau sa-si gaseasca raspuns decat intr-un viitor distrus pe care nu-l asteptam nici daca cealalta varianta ar fi fost moartea.

.

.

.

.

.

.

Privirea ei fixa si indurerata spunea mai multe decat ar fi putut vreodata sa o faca cuvintele si nu puteam decat sa-mi pun la indoiala decizia pripita pe care dintr-odata nu mai stiam de ce o luasem. Nu mai vedeam sensul acelor ganduri serioase si pline de vointa cu care plecasem in acea dimineata din casa parintilor, nu mai intelegeam ce era in capul meu, ce credeam ca rezolvam daca o paraseam, nu mai stiam de ce ma purtam precum un sloi de gheata lasat in bataia vanturilor glaciale.

Nonsens. Nonsens, imi spuneam. Nonsens in decizia mea, nonsens in situatie si viitor, in trecut si prezent, in durerea pe care i-o provocam si implicit in lacrimile care ii siroiau pe obraji. Nonsens in mintea mea pe care o uram atat de mult pentru ca imi sabota sentimentele si dorintele, nonsens in miscarile mele, in respingerea pe care i-o aratam atat de evident incat ii frangea inima si in ochii mei care ii inmarmureau reactiile, dar care defapt nu faceau decat sa implore iertare.

Era viata mea. Era lumea in care simtisem in urma cu cateva luni ca renasteam precum un Phoenix. Era sensul, rostul, gandul de zi cu zi fara de care nu aveam cum sa traiesc si nici nu vroiam sa o fac. Era totul si mai mult decat atat.

Cine eram eu sa ma indoiesc de tainele inimii ei? Cine eram eu sa o indepartez nu pentru ca vroiam ci pentru ca aveam impresia ca asa e mai bine pentru ea? Cine eram eu sa ii distrug lumea pentru niste idei fanteziste si egoiste? Nimeni. Nu erau deciziile mele de luat si nu aveau sa fie niciodata. Eu puteam doar sa o iubesc trup si suflet, cu intreaga mea fiinta si sa sper ca nu avea sa intrevada niciodata intunericul surd din mine.

Si speram … speram cum nu mai sperasem niciodata in viata mea. Caci o data ce ar fi mirosit si pentru o clipa parfumul putred al inimii mele, totul s-ar fi sfarsit.