In treacat, din plictiseala probabil, am mai aruncat un ochi peste postarile din ultima saptamana. Recunosc ca observ o oarecare schimbare. Unde-mi sunt lamentarile pline de lacrimi si sange pe care le puteam lungi la nesfarsit astfel incat mai mult ca sigur ca nimeni nu ajugea sa citeasca postarile respective pana la capat? Unde sunt? Adevarul e ca trecutul s-a micsorat in importanta. Fantomele m-au eliberat si acum … nu stiu … sa spun ca mi-e dor? As fi nebuna sa spun asa ceva dupa cat am suferit! Dar da … imi e dor … pentru ca mereu am crezut ca din suferinta se pot scrie cele mai bune pagini. Din astfel de sangerari sufletesti imi construiam eu talentul scriitoricesc. Si acum ce naiba fac? Astept sa ma mai paraseasca cineva ca sa mai prind vreo 2 ani de nebunie si suferinta insuportabila? Hmmm … tentant, dar nu intru-totul adecvat. Mai bine ma abtin, oricum nu mai este mult si tot se va gasi cineva sa ma raneasca. Nu? Ce zici tu, nu am dreptate? Oare unde naiba esti … ce ciuda imi poate fi cand n-am nici cea mai vaga idee ce faci, cand se asterne tacerea acesta asurzitoare intre noi. Cand taci si lasi totul sa se darame in jurul meu. Bine, acum ai motive sa taci, dar chiar si asa, MA TORTUREZI!
In fine, back to the story. Deci treaba asta cu suferinta. Sunt frustrata. Apropo, o mica paranteza – in ultima vreme ma frustreaza o gramada de chestii. Da’ genul de lucruri care sunt ori absurde ori total lipsite de importanta. Si pe mine ma frustreaza, dom’le, nu sunt normala, pe cuvantul meu. Eh, trec si eu printr-o perioada din asta in care imi dau prea multa importanta si am impresia ca nimeni nu ma intelege. Ia stai asa … perioada asta n-ar fi trebuit sa treaca deja? Parca se numeste adolescenta, nu? Oops, cred ca ma intorc inapoi la radacinile de adolescenta teribilista. Nasoala treaba, trebuie sa recunosc. IN FINE, s-a cam lungit paranteza. Deci spuneam – ma enerveaza starea mea de acum. Adica nu zic ca s-au schimbat multe, sunt tot pesimista mare parte din timp, am tot aceeasi gandire morbida si alte alea, dar mi-am pierdut fantomele. Mi-am pierdut noptile nedormite si urletele de nebunie. Cand imi aduc aminte cum stateam chircita in pat noaptea si urlam in perna rugandu-ma sa ma lase in pace ca sa adorm, nu-mi vine sa cred. Aproape ca-mi vine sa intreb: eu eram aia? Chiar eu? Dar da, eu eram. Si sunt aceeasi si acum doar ca m-a eliberat. Si ii multumesc, habar nu are defapt cat de mult ii multumesc, asa tacut. Probabil ca nu stie ce inseamna sa nu mai am sentimentele alea tot timpul si sa fiu in stare sa zambesc fara sa ma doara.
Dar e adevarat. Regret intr-un fel ca s-a intamplat. Stiu ca pot invoca acele stari oricand pentru ca fac parte din mine acum, dar momentul acesta este cel de care, inconstient, m-am temut doi ani de zile. Bineinteles ca niciodata nu mi-am pus problema ca s-ar putea intoarce, dar pe masura ce timpul a trecut am inceput sa-mi dau seama ca poate intr-o zi va trebui sa ma confrunt cu o astfel de eliberare. O eliberare involuntara. Pentru ca eu oricat plangeam ca vreau sa uit, ca vreau sa nu mai doara, imi placea ce se intampla. Reuseam sa scriu zeci de pagini, invocand acele stari, transpunandu-ma ca personaj principal in situatii imaginare folosind aceeasi muza. Era o muza, da. Si acum e, stiu ca va ramane mereu o sursa de inspiratie pentru mine, dar a disparut acea … cum sa-i spun … acea durere cumplita cu care ma legase definitiv, cu care ma obliga sa imi retraiesc trecutul la nesfarsit. Si nu, sa nu intelegeti gresit – nu dau vine pe altcineva, stiu bine ca doar eu sunt responsabila de faptul ca mi-a luat atat sa-mi revin. Si nici acum nu mi-as fi revenit defapt daca nu se intorcea.
Si stiu ca voi ramane mereu privilegiata din acest punct de vedere. Am fost doar eu si doar eu voi ramane. Nu ma indoiesc de asta si imi face placere sa stiu ca mi-a oferit acest statut unic. Si sunt mandra, da, pentru ca nu multi reusesc sa faca asa ceva.
E ciudat sa ma simt atat de … libera. Fara catuse imaginare, fara legaturi sangeroase ce ma sugrumau zi si noapte, fara fantome tacute care-mi ascultau lamentarile fara sa existe defapt. Aveam si halucinatii uneori, atat de rau ajunsesem. Vedeam lucruri care nu erau reale, auzeam lucruri care nu puteau fi spuse niciodata in aceasta lume. Nu stiu ce sa zic, cred ca ma bucur ca s-a terminat. Nu-mi vine sa cred ca s-a terminat. Adica, e imposibil! Parea pentru totdeauna, ma obisnuisem cu ideea ca nu voi scapa de acele imagini niciodata. Si acum … acum dintr-odata ma trezesc fara rani si fara lacrimi. Doar cu cicatrici. De ce? Nu vreau asta … nu ar fi trebuit sa te intorci …
Nu ma mai suport. Nu stiu cum pot sa zic lucrurile astea stiind, fiind perfect constienta de cat de insuportabil a fost, de cat de mult depasisem limita dintre real si imaginar si de cat de patologic devenea totul. Eram bolnava. Si nu stiu de ce s-a terminat. Regret, vreau din nou acele stari.
Nu vrei tu sa ma parasesti? Stiu ca ar fi probabil de doua ori mai rau de data aceasta, ceea ce e aproape imposibil de imaginat, dar … ce zici? Reconsindera-ti raspunsul … poate iti dai seama ca nu ma mai suporti si ma lasi singura …
Iisuse … chiar ca nu sunt cu toate acasa. :))