Etichete

, , , , ,

Simt si eu, in sfarsit, ca vine toamna. Astept doar sa inceapa sa ploua ca sa-mi aprind un betigas parfumat, n-am mai facut asta de secole si imi aduc aminte ca intotdeauna ma calma. Lumina de afara e din ce in ce mai putina, frigul da tarcoale, iar vantului i-a revenit puterea de a zburataci florile din curte. M-am bucurat enorm cand am vazut, intr-o dimineata, jumatate din curte acoperita cu frunze uscate, am simtit din nou speranta ca poate s-a terminat o data cu caldurile si soarele excesiv. Vara asta, din pacate, m-am bronzat mai mult decat trebuia, iar acum iau masuri extreme ca sa scap de culoarea asta enervanta. De exemplu ma spal ridicol de mult pe fata si apoi ma frec cu prosopul pana imi amortesc mainile. As face la fel si pe restul corpului doar ca locurile in care m-am bronzat sunt exclusiv cele pe care nu le-am putut acoperi. Pe maini sunt bronzata ca tractoristii, asta pentru ca am fost obligata de caldura sa port tricouri, dar niciodata ceva mai mult (sau mai putin, daca tot e pana acolo).

Incep sa ma simt agitata din cauza ca mai sunt atat de putine zile pana incepe scoala. Cand ma gandesc ca revin din nou starile de greata, nervii, anxietatea extrema si frustrarile, imi vine sa ma impusc.

Dar sunt binedispusa astazi. Si nu doar pentru ca atunci cand ies afara ma zgribulesc de frig ci pentru ca am aflat, de la o persoana proaspat cunoscuta, ca scrierile mele intr-adevar influenteaza emotiile si, in anumite cazuri, le si produc. Citez: „mie mi-a placut la nebunie!”. Ce altceva mi-as putea dori? Tot ce am vrut sa obtin din scrisul meu a fost sa pot oferi acele emotii si trairi celor care ma citesc, iar daca asta am reusit atunci pot sa mor fericita. Bine, e posibil ca asta sa aiba legatura cu faptul ca e Rac, dar chiar nu mai conteaza.

Toamna aceasta vreau sa fac ceva bizar. Vreau sa imortalizez cumva parfumul decadentei care ma invaluie de fiecare data cand ma plimb prin Parcul Mare sau pe strazi pline de cadavre de frunze. Vreau cumva sa pot cuprinde intr-o poza sau un desen sau chiar in cuvinte toata durerea si tristetea acestui anotimp uimitor. Si e mai greu decat suna, credeti-ma. Nu e de ajuns sa faci o poza unui copac mort sau sa scrii trei fraze despre cum toamna e o continua inmormantare. Trebuie cumva sa captez absolutul.

Ce idei am … Problema e ca m-am simtit inutila prea mult timp, am stat degeaba indeajuns. Vreau sa ma apuc din nou de lucrurile care-mi faceau placere, vreau sa sangerez din nou pe hartii albe. M-am gandit sa incep sa scriu direct pe foi si nu pe laptop, asa parca totul isi pierde putin din farmec. Defapt, mai tare ar fi daca as putea face rost de o masina de scris. Sau de o pana si o calimara de cerneala si eventual niste pergament vechi. Ah, vise! M-am nascut in era tehnologiei si va trebui sa suport asta toata viata.

S-a intunecat teribil, presimt o furtuna. Are rost sa va mai spun ca sunt extaziata? V-ati prins deja. Cand eram mica imi imaginam ca toata planeta e acoperita cu gresie alba si lumea umbla in papuci pufosi de casa. Totul era curat, fara insecte, fara murdarie. Acum imi doresc sa fie toamna permanent. Timp nesfarsit al mortii. Pacat ca imaginatia mea imi va provoca mereu cele mai mari dezamagiri.

Ma simt iar eu acum. E o senzatie familiara, dar totusi atat de noua. In fiecare toamna renasc, mintea mi se dezmorteste, simt din nou cu intensitatea aceea distrugatoare si pot sa vad lumea din unghiul acela negru si sumbru care mi-a placut intotdeauna.

E bine sa fiu acasa. Din nou in mine, cea plina de rani.