Etichete

, , , ,

Mai este o saptamana si incep scoala. Si nu DOAR scoala ci clasa a 12-a care pare sa astepte de prea mult timp sa facem cunostinta. Eu una nu sunt atat de intrigata de ea, chiar preferam sa mai aman cu un an ca sa nu trebuiasca sa ma apuc de toate orele de meditatie si alte cele. As vrea sa pot sa sar peste clasa a 12-a si sa ajung direct la facultate, imi pare ca e un an inutil pe care-l pierd obosindu-mi neuronii. Stiu ca voi lua bac-ul si stiu ca voi intra la facultate, sunt in stare si nu ma indoiesc in niciun fel ca situatia ar putea sta altfel la sfarsitul anului. De aceea nu inteleg de ce mai trebuie sa trec prin toate chinurile astea, ar trebui sa primesc tratament preferential. Glumesc.

Sau nu …

Ma simt foarte, foarte obosita. Nu pot sa mananc, somnul imi e foarte violent, iar atunci cand ma trezesc sunt parca mai epuizata decat in momentul adormirii. Nu am chef de nimic, ma simt stigmatizata. Si ma simt tinta unor erori de calcul mult prea evidente ca sa fie cu adevarat reale. Nu mai inteleg nimic si ajung sa nici nu ma mai intreb de ce stau lucrurile asa. Nu mai dau doi bani pe universul inconjurator si cu siguranta nu imi mai pasa daca traiesc sau nu. Oricum totul e inutil, oricum totul e mereu la fel, monoton si incolor. Si toate actiunile mele au ca efect acelasi act reflex de karma fututa si frustrata. Dar incetez sa imi mai bat capul pentru ca oricum nu ajung nicaieri. Daca va fi bine, ma bucur, daca nu, pot sa traiesc si asa, nu e ca si cand as avea vreo alta solutie, ideea unei sinucideri a inflorit o vreme in mintea mea, dar mi-a dat papucii imediat ce si-a dat seama ca doar ma joc cu ea, nu intentionam sa imi iau vreun angajament.

Si daca lucrurile stau asa nu pot decat sa-mi mai aprind o tigara si sa le las sa ma sufoce. Am incetat sa ma mai zbat doar pentru ca nu pot sa respir sau pentru ca simt ca nu asa ar trebui sa arate viata mea. Nu, poate sa se prabuseasca totul pe mine, la nesfarsit, ma ridic dintre caramizile prafuite si-mi continui drumul spre nicaieri. Sa ma revolt si sa ma enervez la nesfarsit pentru niste lucruri care mi se intampla absolut aleatoriu si care sunt total si desavarsit nedrepte, e ceva ce refuz sa mai fac. Ma agit degeaba, oricum se va intampla exact invers decat vreau eu.

Ma resemnez, e tot ce pot sa fac. Gata cu nervii, gata cu cearta, gata cu insultele si acuzele, gata cu tot ce m-a ranit vreodata. De acum se poate intampla orice, nu ma mai intereseaza. Oricum nu pot sa schimb nimic si durerea este aceeasi. Prefer sa zambesc si sa intorc spatele tuturor asa cum si ei imi vor face mie intr-o zi. Am inteles ca totul e sucit si pervers, indiferent daca mie imi place asa sau nu. Am inteles ca lumea e nenorocita, ca lumea e o curva neobosita si ca se va prostitua toata viata nu pentru bani ci pentru ca ii place gustul injosirii. Am inteles ca nu exista nimic pur si divin la nivelul sentimentelor unui om si ca oricat vei spera la mai bine, acel om va face exact cum il taie capul pentru ca asta e tot ce poate. Nu mai vreau sa caut dreptatea sau razbunarea, lumea e atat de inutila si de anosta incat imi e sila sa mai las lucrurile minore sa ma distruga.

Am terminat-o cu mila de sine, am terminat-o cu simpatia afisata si fortata fata de specia oamenilor, toti sunt la fel. Exceptie fac doar cei care s-au ridicat deasupra norului de manipulare tacita si ipocrizie, cei care au inteles ca nimic nu are sens si ca toate evenimentele din viata lor nu se intampla cu un scop ci se intampla pur si simplu.

Arunc un zar si sper la un 6. Zarul se rostogoleste … se rostogoleste si cade pe 6. Ma bucur, rad, lumea ma omagiaza, dar in timp ce zgomotul nedefinit si asurzitor ma umple de fericire, zarul tremura usor si se rostogoleste din nou. Pe un 2. Cam asa e viata mea si am ajuns sa accept asta. Nu e nimic, dar absolut nimic ce as putea face ca realitatea mea sa nu mai fie una de rahat in fiecare blestemata de zi.

Asadar … am sa exist. Si atat.