Etichete

, , , , ,

Azi am fi facut un an, simt nevoia sa mentionez asta. Nu-mi vine sa cred cum trece timpul si cum nu tine cont de amintirile mele. Parca ieri ma indragosteam de ea si o ridicam in slavi, evident in stilul meu propriu. Nu inteleg cum viata mea poate fi atat de diferita si de imbunatatita acum ca nu mai este. Imi e dor, dar e totusi atat de bine. Gasesc poze cu ea peste tot, pe toate telefoanele si ma intreb cum au ajuns acolo. Gasesc mesaje de la ea pe toate telefoanele si nu pricep de ce era atat de omniprezenta in tot ceea ce faceam. Acum ca privesc in urma nu mai stiu ce sa cred, am tendinta de a arunca afara tot ce m-a durut si m-a ranit in speranta ca astfel nu o voi mai vedea totul ca pe o pierdere de vreme. Sau poate nu neaparat o pierdere de vreme, mai degraba … o experienta aproape nefolositoare. La un moment dat credeam ca m-a invatat o gramada de chestii, ca datorita ei sunt mult mai buna, dar nu eram. Eram mai rea. Deveneam fiinta pe care o stiam ca exista in mine, dar pe care ma incapatanam sa o adorm mereu. Mi-am jurat ca niciodata nu voi mai accepta in viata mea o persoana care scoate in evidenta tot ce am mai rau si mai crud in mine. Dar pe de alta parte nu stiu daca va exista cineva care la un moment dat sa nu faca asta.

La realitate m-a trezit Artmania. Stand acolo, in marea aceea de oameni, singura, mi-am spus „asta e realitatea mea acum”. Ma simteam atat de prost sa stiu ca e undeva in jurul meu si totusi nu se oboseste sa dea un semn, de unde eu defapt pentru ea m-am decis sa merg la acel concert. Si degeaba, ca in prima seara am dus nenumarate lupte groaznice cu mine, stand cu telefonul in mana si holbandu-ma neputincioasa la el refuzand sa-i scriu ceva. Sincer, am crezut ca voi ceda. Era atat de greu, nu exista cuvinte sa descriu. Dar cumva am facut-o, m-am enervat si mi-am inchis telefonul. Mi-am zis „da-o dracu, nu merita”. Si cu cat clipele treceau cu atat eu credeam mai mult in ceea ce imi spuneam.

Eu sunt persoana care parca niciodata nu poate renunta la cineva. Ma agat ca un scai nevrotic de oricine imi arata afectiune si fac tot posibilul sa nu-i mai dau drumul. Si imi place sa chinui oamenii, imi place sa le testez limitele si sa le fortez. Vreau sa vad pana unde poate ajunge acel om inainte de a renunta la mine. Pe ea o felicit, a rezistat destul de mult, chiar nu ma asteptam. Insa problema e ca de fiecare data cand fac acest lucru nu ma astept ca acea persoana sa ma si paraseasca, am impresia ca pot innebuni pe cineva o viata intreaga fara ca acel om sa ma lase vreodata. Aici gresesc. Toti cedeaza mai devreme sau mai tarziu.

Ce imi e clar, totusi, e ca nu scriu acest post pentru ca incerc sa aduc la viata trecutul, nu scriu pentru ca sunt deprimata si imi vreau viata inapoi. Nu. Scriu pentru ca asa mi se pare corect, pentru ca simt ca macar atat merita relatia noastra, un ultim tribut. M-am trezit azi-noapte si atunci m-a lovit, am rememorat discutia aceea in care eu incercam sa-mi aduc aminte cand a inceput relatia si in care ea imi spunea ca ar trebui sa pastram data de 1 Septembrie pentru celebrare. Uitasem. Uitasem complet ca va veni si aceasta zi, uitasem pentru ca eu ma asteptam ca in acest inceput de toamna sa nu fiu singura ci cu ea si atunci mi-am sters din minte tot ce am considerat nefolositor pentru restul existentei mele.

E asa ciudat sa ma gandesc ca s-a pierdut in lumea asta, ca nu mai stiu nimic de ea de luni de zile si ca in curand vom locui in acelasi oras, dar nu ne vom vedea. Si cand imi aduc aminte cat asteptam sa se mute aici, de fiecare data cand ma gandeam la asta, mi se insenina ziua si zambeam. Zambeam din toata inima, dar cred ca pur si simplu nu sunt facuta pentru relatii la distanta, am prea multa nevoie de materialitate, de concret, de … real. Totul parea efemer la 100 de km distanta, totul se amplifica in simtire si ce e mai rau e ca sentimentele negative erau cele care ieseau cel mai usor la suprafata.

Nu ma uit in urma cu manie (Oasis?), nu o sa-mi spun ca mai bine nu ne intalneam niciodata, ar fi o prostie, as da dovada de un infatilism crunt. Cred doar ca nu mi-am facut niciun bine implicandu-ma intr-o relatie care avea foarte putine sanse de supravietuire. Mai ales dat fiind felul meu dificil de a fi. Si al ei. Imi pare rau totusi ca nu am avut sansa sa vad daca si traind in acelasi oras am fi fost la fel de certate tot timpul. Mereu va ramane acum acel „si daca” pe care nu mi-l voi putea scoate din minte cate zile voi mai avea. Nu ma pot forta sa cred ca totul s-ar fi sfarsit oricum, chiar si fara distanta care odata ne despartea. Insa pe de alta parte, caracterele ar fi fost aceleasi, incapatanarea, gelozia, posesivitatea si frica ei de a fi cine este cu adevarat nu ar fi capatat o alta forma doar pentru ca ne-am fi vazut mai des.

Cred ca asta m-a deranjat cel mai tare la tine. Iti era frica de cine esti, iti era frica de ce ar fi crezut lumea despre tine daca iti aratai adevarata fata. Eu te iubeam pentru cine erai nu pentru cine incercai sa fi, pacat ca n-ai inteles asta.

Sper ca Umbre a fost la fel de placuta si fara mine alaturi.