Etichete

, ,

Uitarea nu este o putere, uitarea este o slabiciune. Uitarea este scuza timpului pentru ca trece fara incetare, este cadoul sau pentru cei slabi inspre a-i ajuta sa-si suporte vietile neinsemnate. Fara uitare, lumea ar fi un haos furibund, culorile ar fi mai vii, mortii s-ar plimba cocosati si prinsi in lanturi pe strazile celor inca in viata, strigandu-si durerea, iar cei inca legati de aceasta lume ar agoniza cu ochii goi despre universuri si iubiri de mult apuse. Lumea ar fi un loc mai bun.

Uitarea inlesneste viata. Cateva decenii de inutilitate nu sunt capabile sa ofere seninatate daca amintirile ard mereu mocnit in mintile oamenilor, ele nu pot decat sa treaca si sa-si lase veteranul sa se bucure de albul amneziei. Ranile nu s-ar mai inchide, ele ar sangera mereu, tot mai puternic, tot mai intaratat pana omul ar fi golit de putere si intelegere, iar cele ce o data au fost amintiri frumoase nu ar aduce decat lacrimi si frustrari.

Omul nu s-ar mai indragosti daca nu ar fi capabil sa uite. Cu totii am implora providenta sa ne dea inapoi ceea ce am pierdut din propria noastra prostie pentru ca nu suntem in stare sa ne vindecam si sa trecem mai departe. Ce ar insemna o viata de om daca dragostea pe care o porti nu poate fi stearsa o data ce idila s-a sfarsit? Ce ar insemna o zi din viata cuiva daca tot ce i-ar umple mintea ar fi imaginile disparate si sincopate ale unor vremuri decazute? Lumea ar fi un loc mai bun.

Singuratatea ar ocupa un altfel de loc in viata oamenilor, ea ar primi un alt inteles. Muritorii s-ar teme de singuratate, ar ocoli-o cu orice pret pentru ca ar sti ca o data ramasi singuri, tot ce doare ar prinde viata asemenea unui balaur de piatra trezit din somnu-i secular. Tot ce s-ar fi chinuit sa construiasca in jurul lor, toate acele ziduri imaginare create pentru a-i proteja de rani s-ar prabusi in abis, intr-o clipita, doar pentru ca inima intotdeauna va alege sa sufere. Singuratatea este acum o stare limitata, de cele mai multe ori nu face rau, dar ce s-ar intampla daca aceasta stare ar intalni un catalizator? Ce s-ar intampla daca singuratatea ar deveni atat de pregnanta si de reala incat oamenii s-ar sufoca in ea? Toate trairile s-ar mula perfect pe momentele de abandonare in care singura voce pe care am auzi-o ar fi cea proprie, iar gandurile s-ar innegri sub flacara nemiloasa a trecutului. Nici macar asa numitul dumnezeu nu ar putea sti ce s-ar alege de noi.

Visele noastre, cate avem? In fiecare noapte ma trezesc visand lucruri ciudate, lucruri aproape reale care ma trag ranjind spre un loc in care mi-e groaza sa ajung din nou. Ma trezesc injurand printre dinti si smulgandu-mi pielea de pe degete pentru ca aceeasi figura batjocoritoare imi zgarie peretii inimii in vise, aceeasi figura de care nu pot sa scap si care pare ca nu ma va lasa niciodata sa respir. Dar ce ar fi ea fara uitare? Oare fiecare dintre noi am avea un astfel de demon care ne-ar teroriza in fiecare secunda a fiecarei blestemate de zi? El ar prinde viata dincolo de plasmuirile mintii noastre, ar castiga putere si s-ar ridica triumfator peste trupurile noastre plapande si inspaimantate, chinuindu-ne dupa bunul sau plac. Mintile noastre ar ceda sub loviturile repetate ale monstrului, imaginile ar fi arse pe interiorul toracelui, lacrimile ar curge de sange, iar strigatele noastre disperate s-ar ridica in spirale catre cerul gol si cenusiu. Ar fi oare lumea un loc mai bun?

Si moartea? Mai rea ca niciodata, diavol insetat de suflete? Nu. Moartea ar fi doar o continuare. Nici in pamant nu am gasi linistea, agonia noastra ar prinde doar alte aripi. Aripi franjurate, negre si jerpelite, dar indeajuns de puternice incat sa ne urmareasca oriunde am ajunge. Moartea ar fi doar un alt invelis al existentei noastre, unul ceva mai intunecat. Visele ar capata o culoare mai stinsa, s-ar derula mai incet, dar durerea ar fi aceeasi. Scrasnetul meu, blestemul meu tacut va fi acelasi si in moarte doar ca mai sonor. Aschiile inimii mele vor imploda la nesfarsit, mai brutal si mai asurzitor. Lacrimile nu vor mai curge pentru ca vor fi depasit deja limita extrema a suferintei.

Biata carcasa goala, sclav subjugat de propriile capricii, unde vei ajunge? Iadul e doar anticamera ghilotinei. Viata fara uitare va fi scopul si esenta ta. Viata fara uitare va fi blestemul tau.

Am ajuns acasa.