Etichete

, , , , ,

Imi storc creierul ca pe un burete si lichidul vascos ce curge din el arde toate suprafetele din jur. Inseamna asta oare ca e toxic? Ca sunt toxica? Cu cat il chinui mai mult si il maltratez mai intens cu atat parca gandurile-mi devin mai acide. Gandurile-mi se transforma in cuvinte si le vad cum se scurg din creierul meu turmentat asemenea fluidelor seminale dintr-o femeie aflata in climaxul placerii. Au aceeasi insemnatate si aceeasi consistenta. O femeie violata, vreau sa zic. Da, violul si placerea nu prea merg mana-n mana, dar m-am saturat sa caut logica in ceea ce gandesc. Deci asta e. Dar apoi, cand se raceste, caci curge fierbinte din mine acest fluid, devine tare si lipicios asemenea sangelul inchegat si trebuie sa-l desprind cu o bucata de lama din locurile in care cade caci altfel nu e cu putinta. Si lucrul acesta se intampla des, dar nu prea des caci altfel as deveni epuizata si nu as mai fi in stare de nimic. Cam ca o femeie violata.

In mijlocul pustiului daca strigi nu te aude nimeni. Poti sa strigi la nesfarsit, pana tipetele nu-si mai gasesc ecoul si se intorc in tine, mute. Poti sa strigi, sa urli, sa-ti injuri soarta si sa o blestemi, dar nimanui nu-i va pasa. Si desi asta seamana cu lumea in care traim zi de zi, pustiul e tot pustiu si parca e mai infricosator. Defapt nu e. Pustiul se afla in noi, in mine, in tine, in ei, cei pe langa care treci pe strada si pe care daca apuci sa-i privesti in ochi te izbesc cu expresia aceea goala, cu acel hau tenebros ce se reflecta pe retina lor. Pustiul e cel in care strigi si te zbati, dar numai imaginar caci el zace in tine, iar tipetele tale zac tot acolo. Priveste fix intr-un punct si ai sa vezi ca totul in jur se intuneca si ramane doar acea imagine indepartata in care privesti, cea pe care te focalizezi. Asta faceam eu cu tine. Te priveam intens si totul devenea fad in jur, totul isi pierdea valoarea. Te vedeam numai pe tine pentru ca vroiam asta si pentru ca asa m-i se parea normal. Acum e doar intunericul. Oriunde incerc sa ma uit, oriunde incerc sa-mi concentrez privirea, bezna se asterne cu repeziciune si nu apuc sa vad nimic. Punctul acela indepartat a disparut.

Vreau ca cineva sa strige la mine. Treziti-ma, va rog, treziti-ma dracului din cosmarul acesta si lasati-ma sa plang de usurare! Nu puteti? De ce? Nu va pasa, de aia. Si nu va condamn, nici mie nu-mi pasa de voi, v-as trata cu exact aceeasi indiferenta crunta daca ati fi voi in situatia mea. Exceptie fac vreo 3, 4 persoane. Atat. Restul sa accepte crudul adevar – nu-mi pasa de voi asa cum voua nu va pasa de mine. Si e bine asa pentru ca doar asa putem supravietui. Cei slabi, cei sentimentali se vor pierde, vor decadea si isi vor petrece tot restul existentei tavalindu-se in propriul rahat. Acum sa vedem cine are curajul si sangele rece sa calce peste cadavre ca sa ajunga in varf! Cine, spuneti cine se simte in stare de asa ceva? Cine poate sa ii uite pe toti, sa-si bage p**a si sa-si vada doar propriul interes? Din pacate sunt multi. Prea multi. Mai multi decat ar trebui sa fie. Dar ei vor conduce lumea pentru ca ei au invatat cea mai cruda lege a junglei – fiecare pentru el. Nu exista solidaritate, nu exista munca in echipa si concurenta pozitiva. Nici nu are de ce sa existe. Cei puternici castiga si trebuie sa traiasca cu propria persoana o viata intreaga, lasand vina si remuscarile sa-i roada pe dinauntru, iar cei slabi se pierd si traiesc printre prieteni, intemeindu-si familii si nascand copii la fel de mediocri ca si ei. Invingatorul este intotdeauna singur, ca sa citez titlul cartii lui Coelho. Si e infioratoare acea singuratate. Dar mai bine singur decat printre prieteni cu care sa te scalzi in mizerie si autocompatimire.

Cand ma zgariu cu unghiile pe fata, simt durerea cum mi se strecoara printre rani si izbucneste afara stropind totul pe o raza de trei metri. Culoarea ce predomina in mine e albul. Durerea mea e alba si urletele imi sunt albe de asemenea. Albe de nebunie. Albe pentru ca negrul e slabiciune, iar rosul e furie. Iar eu nu sunt furioasa si nici slaba, sunt doar … alba. Iar daca imi asez masca la loc si inchid niturile bine, albul ramane in mine si macina inima si plamanii, ii macina cu miscari metodice, cu miscari calculate. Macina si roade ca viermele pana desface o gaura inspre afara si atunci izbucneste din nou. Cu mai multa putere si cu mai mult sunet. Vreau sa-mi construiesc platose, armuri grele ce gem a frig si singuratate pentru ca sa pot ascunde totul in mine fara sa-mi fie teama ca in orice clipa albul va suiera si va macina un alt hau in mine pentru a izbucni cuiva in fata, dandu-ma in vileag. Sau am sa ma inchid intr-o cutie de cadou perfect patrata si am sa raman acolo pentru tot restul vietii pentru ca nimeni nu va vrea sa ma desfaca. Nu aduc surprize placute si nici zambete pe chipurile oamenilor. Acolo mi-ar fi bine si i-ar fii bine si lumii in care ma invart de 18 ani incoace. Pasii mi se vor pierde in praf si alti pasi, iar cuvintele nu mi se vor mai auzi, toti vor uita pentru ca nu voi fi acolo sa le reamintesc. Da, vor uita caci nu sunt si nu voi fi niciodata o persoana care sa arda cuiva in memorie pentru totdeauna.

O cutie de cadou infasurata in plasa neagra de peste si alge comestibile. O cutie de cadou lipita cu banda adeziva smulsa de pe incheieturile unei femei torturate si stropita cu spray de piper. Nu m-ar gasi nimeni, nu m-ar cauta nimeni. Noapte buna.