Etichete

, , , ,

E greu sa fi om in zilele astea. Stateam azi la o masa suspendata undeva la primul etaj al Iulius Mall-ului si priveam in jos. Prietena mea manca ceva si cum mie nu prea imi era foame am preferat sa privesc. Aveam oricum o tema de casa, desi ar trebui sa o numesc tema de „afara” pentru ca toata ideea era sa privesc oamenii si asta nu se prea poate face din casa. Trebuia sa ii observ.

Era multa lume in Mall. Nu stiu eu ce cautam acolo, dar mersesem cu prietena mea sa-si schimbe cizmele si pana la urma am ajuns sa ii cumpar soramii o Minnie de ziua ei. E chiar tare animalul de plus, arata exact ca Minnie.

Dar era multa lume in Mall. Multa si nebuna. Toti se grabeau care incotro, fara un scop anume doar grabindu-se ca sa nu aiba ragaz sa-si aminteasca de inutilitatea lor. Chipuri peste chipuri, pasi peste tot unde ma uitam, multa galagie, rasete stridente, strigate, plansete de copii mici, chipuri machiate, miros de parfum, haine sclipicioase, etc. Jos in multime m-am pierdut, nu mai vedeam nimic, nu distingeam niciun chip menit sa-mi ramana in memorie. Dar de sus, de la masa aceea ce ma proteja de vartejul multimii, ii puteam vedea.

Toti sunt la fel, cu aceleasi probleme neimportante, cu aceleasi idealuri ieftine. Unde sunt acele chipuri care iti raman incarnate in memorie zile intregi, luni, poate chiar ani? Unde a disparut perfectiunea imperfecta, aerul neobisnuit, privirea inumana care noaptea te bantuie in vise? Mai vedeam cate o fata draguta, cate un baiat pletos, dar … nu, peste ani se vor confunda si ei cu multimea. Nimic deosebit, nimic dramatic pe chipurile lor. Era doar … doar o masa amorfa din care cel ce se distinge este cel blestemat.

Imi place totusi sa ii observ. Stau prin parcuri pe banci, se pare ca si prin Mall de ceva vreme, si privesc oamenii incercand sa le disting gandurile, incerc sa-mi imaginez ca sunt ei. Nu as putea sa traiesc in singuratate, asta este perfect adevarat. Desi rar se intampla sa vad un chip la care sa ma gandesc zile la rand, sunt dependenta de pasii aglomerati pe ciment, de vorbele repezite ce se incaleca intr-o cacofonie de sunete. Nu pot si nu vreau sa traiesc fara asta. Omenirea, desi pe panta involutiei, imi e absolut necesara. Din punctul de vedere al unui decor, desigur.

Nu am nevoie sa ii cunosc, nu am nevoie sa le vorbesc. Intimitatile acestea strica atmosfera. Sunt o straina pentru ei si ei sunt straini in fata mea. Nu e nevoie de nume, pot fi anonima, pot fi din alta tara, de pe alta planeta – numele strica magia. Nu e nevoie sa le complimentez garderoba sau sa o denigrez – oricat de cu prost gust s-ar imbraca cineva, e tot om. Si oamenii ma fascineaza. Dar e ciudat cum ma fascineaza acele lucruri pe care le dispretuiesc. Desi nu in toate cazurile se intampla acest paradox, dar in privinta „muritorilor” e perfect adevarat.

Imi miros degetele a Popcorn – ar trebui sa ma las de fumat, nu sunt o mare fana a Popcorn-ului.

Ma intreb adesea cum le par celor ca mine. Celor care stau singuri pe o banca intr-un parc si privesc oamenii trecatori. Privesc pasii cum se apropie si apoi se indeparteaza, cum nimic nu are importanta, cum linistea e inlocuita de tocuri si pantofi silentiosi. Ma intreb drept ce ma percep? Ce gandesc cand ma vad? Dar eu ce gandesc cand ii vad? Adevarul e ca nu am intalnit pana acum niciunul, niciunul ca mine.

Trecutul si viitorul sunt doar o alta forma a prezentului. As vrea ca trecutul si viitorul meu sa se confunde si sa renunt la prezent. Inexistenta duce la mantuire.

Aberez. Dar … toata forfota de azi m-a facut incoerenta. Rar ies din casa si ma confrunt cu o masa de oameni grabiti si incapabili sa inteleaga lucrurile care intr-adevar merita in viata. De obicei ocolesc aglomeratiile si stau in parcuri mari, rasfirate prin care oamenii trec unul cate unul si nu in gramada. Ceva m-a destabilizat. Nu vreau sa mai fac asta prea curand, mi-a facut rau. Am sa evit in continuare multimile. Si ce e decorul daca nu o panza de oameni? Ce e scena daca nu lumea unui singur blestemat?

Dintr-o trapa deschisa in pamant, un muritor mai deosebit ii sopteste damnatului replicile. Acesta nu le-a uitat, dar nu vrea sa le rosteasca. Spectatorii sunt inexistenti, incaperea e goala. Blestematul isi sopteste replicile intr-un murmur incoerent. Isi stie blestemul, intelege scrisul de pe cruce si stie ca e a lui sa o poarte. A lui si numai a lui. Mandru sau nu, replicile sunt ale lui si publicul asteapta …