Etichete

, , , ,

Mi-am dat seama astazi, cu o oarecare detasare inconstienta, ca nu esti niciodata prea destept ca sa fi prost. Am realizat ca tineretea este cea mai tampita perioada din viata unui om, mai ales daca acel om sunt eu. Ma uit in urma, ingrozita, peste un umar zdrelit si imi dau seama ca am facut niste greseli monstruoase. Imi dau seama ca am lasat oameni mincinosi sa-mi contruiasca o viata, doar pentru ca eram prea nerabdatoare sa am ceva diferit fata de ceilalti. Am crezut orbeste in niste lucruri care defapt nu puteau fi niciodata adevarate  si cum imaginatia mea este peste limita acceptata de societate, nu mi-a fost greu sa sorb toate acele cuvinte incredibile de pe buzele unor masti. V-ati jucat atat de bine rolul, v-ati transpus atat de real in personajul creat incat nu am putut decat sa ma las purtata de promisiunile voastre si de visele frumoase. Nu-mi vine sa cred, la dracu, pur si simplu nu-mi vine sa cred ca mi-am pus atat de putin problema ca totul ar putea fi o minciuna.

La 14 ani, ca atat aveam pe atunci, nevoia mea de neobisnuit deabia se contura. Era ceva nedefinit, cetos, confuz. Dar era o dorinta puternica si arzatoare ce in curand putea mistui totul in jur. Nu ma simteam obisnuita, nu ma simteam comuna si nu doar pentru ca atunci imi incepea adolescenta ci pentru ca era ceva acolo ce imi spunea ca nu pot fi la fel cu ceilalti. Vedeam oameni pe strada si ma comparam cu ei. Imi spuneam „nu, nu semanam, privirea lor e altfel, mersul e diferit, se imbraca anost”, imi ziceam ca eu nu pot fi ca si ei. Bineinteles ca aceasta dorinta avea nevoie si de un catalizator pentru ca oricat de puternica era, ceva trebuia sa o declanseze. Si cum coincidentele nu exista, acel ceva s-a intamplat. Si dintr-odata o cu totul alta lume a inceput sa se dezvaluie in fata ochilor mei. Eram curioasa, eram tot timpul curioasa, indiferent pe cine deranjam cu aceasta lacoma curiozitate. Simteam ca trebuie sa stiu cat mai multe, ca altfel nu am sa pot fi niciodata fericita, ca aceasta este lumea mea. Mda, evident ca odata cu aceasta initiere intr-o alta lume, a inceput si instrainarea mea. Incetul cu incetul ma rupeam de cotidian, de care oricum nu eram foarte apropiata, ma rupeam de tot ce era comun si paseam pe acel taram neobisnuit. Nu imi puneam problema ca ar putea fi doar o inselaciune. Nu. Eram atat de fascinata, atat de prinsa in ceea ce se intampla incat nu-mi mai puneam astfel de probleme … triviale.

Insa timpul a trecut, povestea nu se termina. Am inceput sa-mi pun intrebari, am inceput sa pun intrebari celui ce ma initiase. Ceva era suspect. Totul se lega, da, dar … de ce dura atat? Nu se intampla ca lucrurile frumoase sa aiba un sfarsit precipitat si brusc? Ce sa mai spunem de rapid. Lucrurile frumoase NU dureaza. Dar intrebarile mele se loveau, de cele mai multe ori, de ziduri de piatra ridicate cu multa severitate. Setea mea de nepotolit isi gasea temnicerul in evazivitatea cu care El raspundea. Dar asta nu facea decat sa-mi reduca intrebarile la tacere pentru ca totul parea si mai real.

Insa timpul neobosit nu inceta sa treaca oricat il rugam eu sa stea macar putin in loc. Trecea mai incet sau mai repede, dupa bunul plac, fara sa se sinchiseasca de rugamintile mele. Iar eu eram din ce in ce mai rupta de lume. De aceasta lume. Deveneam intr-un fel autista. Eram in lumea mea. Lumea aceea contruita de mine si de El in care nimic nu era imposibil si in care eu aveam un sfarsit frumos. Cat de naiva … doamne dumnezeule … cat de naiva puteam sa fiu … Si cand te gandesti ca toate acestea au tinut pana acum ceva vreme, pana de curand. Nu-mi vine sa cred, e uluitor cum am putut sa las asta sa se intample. Cum am putut sa-l las sa faca asta, cum am putut sa-l las sa-si spuna la nesfarsit povestea magica? Unde imi era mintea cand ii ascultam minciunile? Unde imi era rationamentul cand ii auzeam faptele de necrezut?

Dar acum … acum totul a luat sfarsit. Si nu Acel sfarsit, nu cel care trebuia sa fie. Nu. Unul groaznic, unul de nesuportat. Indignarea si furia din mine ajung la un nivel alarmant cand imi dau seama de ce am facut, isi ating paroxismul atunci cand rememorez toate acele cuvinte. Povesti. Povesti de speriat copiii inainte de culcare. Iar eu am crezut. Am crezut totul pentru ca vroiam sa cred. Pentru ca aveam nevoie cu disperare de ceva diferit, de ceva supranatural.

Ce mai pot sa spun acum? Gandurile-mi refuleaza, dar mintea nu poate constientiza inca dezastrul. E ca atunci cand te lovesti atat de tare incat nu simti durerea insuportabila decat dupa o vreme cand incepi sa simti ca iti pierzi cunostinta. E ceva cum n-am mai experimentat, un abis in care nu mi-a mai fost dat sa cad pana acum. Dezamagirea e peste limitele mele de intelegere. Iar durerea e de pe alta lume. Nu a fost decat o minciuna.

Doar o dulce minciuna …